Florin Toma – VIATA ROMANEASCA – ANUL CIX (109) IULIE – AUGUST 2014, NR. 7-8
Amândoi sunt ca niște copii maturi cu mutrițe bosumflate, urmare a faptului că, strict din punct de vedere al creației îngemanate cu vârsta, ei sunt impinși de la spate – fiecare de către harul său – pe o nouă rută. Un nou parcurs introspectiv. În mod sigur, cu alte distanțe, deci, și alte așteptări. Cu alte viteze. Cu alte opriri. Dar și cu alte ocoluri. Expoziția intitulată Ne-finisat, de la Colony Art Gallery (apropos, un spațiu incitant, interesant și inedit prin funcționalitatea lui polisemantică. Felicitări modelului binar Șușară – tatăl și fiică!), pare că-I deposedează pe cei doi tineri artiști de mantia prea subțire si vădit naivă a copilăriei. E un fel de năpârlire artistică. Se schimbă. Își înlocuiesc sevele din rezervorul fanteziei. La un loc, mesaj și suport, acestea intră in prefacere, iar edificiul, în recontrucție. Lucrările lor vădesc in acest moment mai mult discernământ artistic, mai multă chibzuință și noutate.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Cu MATEI ENRIC lucrurile sunt mai serioase, Dacă la vecina lui de simeză, universul este discret parazitat de joc (ludicul este la Maia Oprea o cheie cu care se poate deschide măcar una din ușile ce dau în sala de baluri și ceremonii!), din punct de vedere imagologic, exproprierile lui Matei Enric sunt grave. Solemne. Marțiale. Tăioase ca și cioburile dintr-un vitraliu. Se aud scrașnete, precum lanțul de la fântână. Daca s-ar face o acțiune de explicitare orientativă, la Maia n-ai știi incotro s-o iei, pentru ca este o veșnica zumzăială de ipoteze. În schimb, la Matei, lucrurile sunt foarte clare. Pe săgeată scrie limpede, fără ambiguități și fără înflorituri. Spre MINE și viscerele meu. Cu toate că, trebuie să recunoaștem, noile sale compoziții vădesc o remarcabilă schimbare de ritm interior. Expresionismul său timpuriu – altminteri anecdotic, uimitor la un tânăr artist cu o prezență atât de serafic-trubadurească – îmi pare că începe odată cu aceste noi lucrări, să se estompeze. Să se ducă in spate. Să devină mai întâi fundal, apoi, manieră, până când, în fine, dispare ca un abur. Lecția de anatomie devine lecția de estetică. Să se domesticească. Avânturile și scrâșnetele se mai domolesc. Epicul de distilează în liric. Epopeea se transformă în pastel. Iar la chanson de geste în sonet. La Colony Art Gallery s-au produs două exproprieri ale aceleași vârste și, totodată, intrarea programatică într-un alt interval. Doar instrumentele au diferit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu