Relatia pe care am avut surpriza sa o stabilesc, ca privitor, cu picture lui Matei Enric este una de contiguitate. Personajele mitologice devin, pe masura ce te apropii de ele, personaje ale prezentului imediat, cunoscute dintr-o imprejurare sau alta. Ele au puterea sa-ti vorbeasca despre frica sau despre intelepciune, despre curajul de a fi liber. Ele sparg cadrul pentru a se elibera. Lemnul, pe care artistul il alege cu predilectie ca suport, este modular, astfel incat, ambientata, lucrarea sa se desfasoare in armonie cu gazda sa. Peretele devine, la randu-i, suport al unei prezente pe care ochiul nostru nu are decat sa o recompuna. Reprezentarea este una bidimensionala, dar lipsa de perspective este compensate de prezenta materiala a lemnului, asadar prin volum.
Bizantin si gotic slujind armonia: “Dau culorii raporturi vii, ce deriva din nou. Nu urmaresc o cromatica bizantina, dar folosesc din plin rafinamentul acesteia”. Cred ca gestul valorizator este cel prin care artistul, cu radacini asumate in istoria noastra multimilenara, sacralizeaza profanul. Ne vorbeste despre Sfinx, despre ingeri si despre demoni, despre perpetua actualitate a intamplarilor de ieri. Si mai inainte de toate, invoca Axis Mundi, imagine pe care oricare dintre noi o poate socoti a echilibrului, dar si a Crucii. Matei Enric are o calitate din ce in ce mai rar de gasit intre colegii degeneratie si nu numai: rabdarea ce se cere investita in mestesug, in acel mestesug care are vocatia artei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu